Ariel

Voiam să scriu poeme infernale despre frică și tandrețe. Voiam să scriu despre rebelii incurabili. Voiam să fiu Ariel și să mă ascund în adâncuri. Visam să locuiesc în abisuri cu tine – tu, cel cu ochii veșnic închiși și cu somn pe ploape.
Simt că vreau să fug câțiva ani lumină de insomnii incurabile și de surâsul tău răutăcios. Sunt deja imună la toate pastilele, toți zeii au fugit din calea mea.
Iubesc trenurile și călătoriile lungi, și diminețile cu ceață. Iubesc să mă hrănesc cu soare și cu flori. Mi-e atât de teamă.
Când eram mică voiam să scriu o poveste de dragoste dintre un copac și o fată. Curând, stejarule, îmi vor crește frunze asemena ție, ne vom contopi rădăcinile, o sirenă și un copac. Solzii mei îți vor alinta tăcut scoarța și ramurile necruțătoare. Eu n-am nicio spaimă.
Vreau să mă plimb printre quasari și nori de gheață palizi ca o rochie de mireasă. Să trec pentru tine desculță prin păduri de spini și prin focul vânăt.
La răscruce de vânturi firele de iarbă mă vor alina, voi sorbi căldura dintre palme.

IMG_0537

Sub mări
Sunt munți
Sunt stele
Sunt ochi ce te privesc mereu tăcut
Dincolo de lume e un ocean
care mă cheamă
Alerg
alerg in vid și n-am niciun scop

Mi-ai pus, iubitule, coroană de tristeți
Sunt regina pustiului și nu mai pot
dormi oare niciodată?
Nu te acuz
n-aș putea niciodată
Nu e vina ta că eu
am îngeri de zăpadă în stomac și
În fiecare noiembire mor încet

Unde cad fluturii-ntr-o plecăciune

Ca o pasare pe moarte, mă ascund în palmele toamnei. Cer și pământ. Am o vrăjitoare în cap. Țese vrăji prin aripile mele. După ploaie o să-mi iau zborul. O să fug de vrăjitoare și o să merg acasă. O să termin povestea despre frică. Voi cânta fluturilor cântece de leagăn și vom adormi împreună.

E toamnă, ultima toamnă dinaintea glaciațiunii. În curând vor crește florile de gheață, vor ieși din fundul pământului animalele iernii. Copacii vor îngheța și vor crește până la cer. Animale mici și albe, cu ochii ca stelele ne vor lua locul. Vor cânta lunii noapte de noapte până va uita de noi.

Am trăit pentru un anotimp înafara timpului. Am ucis timpul. Am privit dintre stele cum pământul se albește, se curață, cum cântă și dansează, cum iubește animalele albe infinit mai mult decât pe mine.

Acolo unde nu m-ai sărutat, sunt câmpuri de lalele uscate. Unde limba ta nu mi-a atins textura pielii, toate izvoarele au secat. Unde nu m-ai mângâiat, au rămas numai povești despre ploaie. Spune-mi, cum pot oare să mă vindec de migrene? Cum pot să văd și să aud, să simt totul din nou? Unde-ncepe pacea și unde se termină? Unde cad fluturii intr-o plecăciune înaintea ta?

14914596_1114502585315432_1986121062_n

Fluturi în ocean

Zburam printre meduze. Totul era translucid și albastru. Mă scufundam printre ele, vedeam razele soarelui prin corpurile lor transparente. În fundul oceanului se află o meduză gigantică. Încerc să ajung la ea neîncetat. Mi se lipesc toate de trup și amorțesc încet. Poate dacă mă transform și eu în meduză, voi putea trăi, stană de piatră, veșnic în ocean. Tu, om al mării, mă vei iubi.
Vom aduce un soare în stomacul meduzei. Vom străluci la zeci de kilometrii în adâncuri. Să am alge în păr și piele străvezie și ochii turcoaz, să stăm neîncetat în adâncuri. Noi, supraviețuitori ai naufragiului, privim vidul din fundul mărilor. E rece și doare, mă strângi tare în brațe și totuși mi-e atât de frică.
Mă învârt mă învârt mă învârt și nisipul îmi arde tălpile. Iau foc ard mocnit devin cenușă. Bați din palme faci să plouă. Sunt iar sirenă și meduză verde și albastru. Și ne căutam neîncetat pielea unul altuia, ca-ntr-un vis care durează parcă dintotdeauna.
Oare e vis sau amintire? Nu pot să-mi amintesc. E doar o senzație, un déjà-vu care mă urmărește. Pun capul pe o stâncă și adorm în sfârșit. Cât dorm soarele apune și răsare iar, ciupercile cresc mari și violet și cerul se umple de meduze.
Într-o zi o să vorbesc râului despre tot
Tot ce simt ce gândesc ce fac
Tot zbuciumul
Și tot ce aproape că nu pot suporta
O să-i povestesc tot
Și nu o să mai știu dacă e vis sau realitate
Amintire sau amăgire

13989546_1043717635727261_1177521561_n

Telperion

Luna – anosta și cenușie. Plină de cratere, reflectă plictisită lumina soarelui. Influențează fluxul și refluxul și se pierde în întunecime. Cel mai frumos lucru de pe lună este singurul său locuitor. Telperion e albastru și are fața acoperită de pistrui. Locuiește pe lună de când își poate aminti. Telperion este complet nebun.
În craterele acelea gri, lipsite de frumusețe, el vede mări gigantice, verzi albăstrui, tumultoase, de neoprit. Întreaga suprafață a lunii e pentru el un paradis. Un vis minunat care nu se va termina niciodată. E o dezolare cumplită și minunată. Într-un cuvânt, toata viața lui Telperion e emoție. Privește stelele și știe că privește spre trecut. Toate acele stele sunt de mult stinse. Spațiul și timpul sunt lucruri atât de stranii și totuși mintea lui le vede și le simte.
Nu mi-am dat seama până acum cât de mare e luna. E gigantică și albastră ca singurul ei locuitor, copilul lunii. Existența lui e dincolo de o existență obișnuită, el trăiește departe de normalitate și de legi fizice. El poate să vadă luna în toata măretia ei. Vede dincolo de aparențe, dincolo de ce-i fad. El insuși vibrează odată cu universul.

tumblr_norxb3nlli1r9zu9to1_1280

ceasuri și irealitate

A fost odată o peștera plină cu ceasuri. Erau bizare, se contopeau unele cu altele, se topeau și își reveneau, erau solide și lichide, unele se învârteau haotic, pe când altele nici nu se mișcau. Își schimbau culoarea și consistența, funcționau parcă după un set de reguli neștiut.
Când le priveam mă simțeam ca o bucată de haos. Peștera era parcă răsăritul conștiinței mele. Aici începe totul, aici se termină totul. Te naști și mori intr-o peșteră cu ceasuri. Fiecare ceas arată timpul unei galaxii. Totul devine confuz pentru că timpul nu curge întotdeauna în același sens. Atunci ce măsoară ceasurile? Poate măsoară distanțe. Distanțe între suflete. Ești departe, atât de departe că mă dezintegrez si ceasul meu odată cu mine. Sau poate nostalgia. Ce-i aia nostalgie? Nu cunosc asa ceva. Simt cum mă topesc incet. Nostalgia picură încet.
Peștera e pierdută intr-un labirint infinit. De aici poți accesa cosmosuri inaccesibile pană acum. Sensul se degradează treptat. Lângă peșteră se află cea mai mare pădure pe care am văzut-o vreodată. E albastră ca părul sirenelor și sclipește scăldată în soare.

Am confundat imaginea oamenilor și a orașului și a pădurilor și a fiecărui fir de iarbă ce crește neîncetat cu realitatea. Cum poate asta să fie realitatea și cum am putut crede asta? E doar o imagine gigantică care nu se mai termină odată. E doar o inchisoare ce te orbește fără posibilitate de ieșire. În lumea asta sunt doar o imagine în oglindă. Mă auzi? Ce faci? Simți? Sunt reflecția unei reflecții, cum aș putea să simt? Adevarata realitate e un val nevăzut de melancolie care plutește peste tot. Ne înconjoara pe nevăzute pe toți. E singurul lucru real, înafara oglinzii. Ne întâlnim câteodată în acest val stupid si imi șoptesti la ureche, mă strângi in brațe, adormim pe veci.

melting-watch

Salvador Dali – Melting Watch

poate trece odată febra asta
nu cred că mai suport
îmi îngheață iar sternul
și toți fluturii din stomac
nu plânge
îmi spune iar și iar
nu te vor înghiți rănile
nu îți va mai fi frig
niciodată
spune
dar cum pot să cred așa ceva
când trupul meu
e zăpadă
moale și albă
curată fără pată
doar dor și nostalgie
pentru oceane și meduze
pentru cosmos și stele
departe
mă vreau
sunt incapabilă
să spun vreodată ceva
care ar conta
sau ar face vreo diferența
îmi fac cuib departe
printre trandafiri sălbatici
și spini
de fier
plină de vânătăi și zgârieturi
uscate și violet
ce lume amară
și nespus de rece
mai sensibilă decât o rană proaspătă
și doare tare
când iei pansamentul
ce cuvinte bizare
și fără niciun rost
câteodată tot ce vreau
e o noapte polară

tumblr_nxgh0wMhPA1tyvbtbo1_500

photo via http://lf-illustration.tumblr.com