Etern

Cândva am auzit o poveste despre un înger care a căzut de pe o stea tocmai pe pământ.
Frimiturile de speranţă se topeau,iar teamă de necunoscut i se aşezase pe faţă că o mască de disperare.Părul lui era blond,dar încă îşi căuta culoarea.Ochii albastri scânteiau într-un mod neobişnuit.S-a aşezat la un colţ negru de stradă şi s-a uitat la stele.
Odată cu zorii a pornit în lume.A început să caute primăvara peste tot,dar o pasăre migratoare cu ochii calzi i-a spus că e plecată.Nu se ştie sigur unde,dar se zvoneşte că numai în copilărie o va putea găsi.
Apoi a văzut o stea căzătoare atât de frumoasă încât a rămas câteva clipe fără grai.A păşit încet spre ea şi i-a jurat supunere eternă.În schimb, această l-a învăţat un cântec.Zile în şir îngerul rătăcitor a cântat fără oprire.Veneau oameni din toate cele 7 colturi ale lumii să îi asculte glasul,dar toate au trecut şi îngerul a rămas din nou singur.Atunci a vrut să cunoască mai bine oamenii şi să se îndrăgostească .Uita că astfel îşi neagă trecutul şi începutul.
Căci un înger trebuie să dăruiască aceasi iubire tuturor,în schimb dragostea aceasta era diferită.Atât de diferită încât nici măcar îngerii nu o puteau înţelege.Dar el era orbit de frumuseţile vieţii de muritor şi de farmecul clipelor de agonie.Astfel a pornit în căutarea fructului oprit.
A căutat sub lună şi sub soare,în apă şi în aer,în oraşe şi în câmp dar peste tot dăinuia aceasi linişte apatică şi goală.
Singurătatea îi apăsă umerii cu o putere colosală.Agonia simţurilor îl făcu să cadă în frenezia unui vânt înşelător.Mii de gânduri i se învârteau prin cap fără vreo direcţie anume,iar sângele se ingrea încet-încet.
Într-o noapte, un demon aruncat într-un univers greşit străbătea singuratic şi temător pădurea tainică şi bântuită din care îngerul privea stelele şi visa la etern.
Ochii întunecaţi priveau cu sete spre stele şi îşi amintea de clipele când rătăcea printre ele.Cine era ea?Ce căuta aici?Încotro trebuie să o apuce?
Îngerul simţi covârşitoarea confuzie a feţei cu ochii negri şi s-a îndreptat spre ea cu paşi mărunţi.
Brusc numic nu a mai contat.Doar ochii aceia blânzi care o priveau cu lăcomie.Îşi lasă pielea albă în bătaia lunii şi o atinse pe cea rece a îngerului.
Totul era învăluit în ceaţă unei dimineţi târzii.Suflarea agonică îi răsfiră părul şi îi treazea zbuciumul sângelui acum roşu şi pur.Razele soarelui furaseră un sărut etern şi fugiră cu el departe,spre infinit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s