Utopie

Mi-am lăsat trupul efemer sărutat de vânt. Şoaptele adânci ale pământului acopereau şirul gândurilor răvăşite. Soarele amiezii încălzea trupul aşezat pe iarba moale.
Am închis ochii şi m-am gândit că plouă. Şi a plouat. Pământul ud şi rece mi-a încărcat părul auriu.
Am închis ochii şi m-am gândit că ninge. Şi fulgi mici mi-au învăluit trupul, iar gândurile-au inghetat pe rând.
Am închis ochii şi m-am gândit că o să mor. Şi când i-am deschis nimic nu mai era la fel.
Razele aurii ale unei dimineţi toride îmi dezgheţau oasele albe şi amorţite. Sufletul meu a luat-o razna într-o agonie a disperării fericite. Auzeam, vedeam şi simţeam. Totul era nou şi vechi, strălucitor şi tainic. Totul era etern, era cum trebuia să fie. Totul avea sens.
Am zburat mai sus de nori odată cu visele mele şi cu păsări sălbatice. Mi-am aruncat oasele înfundate de tristeţe şi neputinţă în spumă albă a mării. Le-am zdrobit de stânci şi le-am curăţat. Am fugit şi am lăsat totul în urmă.
Mi-am deschis ochii şi totul era lafel, dar totuşi diferit. Acum parcă trandafirii sălbatici ce-mi încununau fruntea erau mai roşii şi miroseau diferit.
Acum parcă sângele ce-mi curgea prin vene avea altă culoare.

Utopie

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s