Mormânt de flori

   Era o noapte nemiloasă. Stelele şi luna se ascunseră sub norii fumurii, iar trandafirii căutară adăpost în ţărână. Pielea striga, sufletul voia să iasă şi să fugă incă odată în vânt.

   Îmi amintesc doi ochi temători ingheţaţi la geam. Pândeau fiecare mişcare. Parcă vad cercul de cenuşă ce se afla la tălpile-ţi goale. Ai ars şi te-ai metamorfozat. Erai pur si curat ca marea cand nu o vede nimeni. Ai fugit spre prag şi ai aşteptat acolo minute, ore, cine mai ştie? Ai amuţit văzându-ţi reflexia în geam. Buzele erau arse si cearcănele ca la morţi.

  O priveai îngheţată, blestemată şi tristă. Când i-ai atins mâna caldă tot trupul ţi s-a înfiorat. Niciodată nu ai mai atins o mână atat de moale şi de caldă. Niciodată nu ai mai văzut ochi cuminţi si trişti ca aceea.

   Se făcea că stăteaţi amândoi întinşi pe iarbă, era mai şi soarele zâmbea. Îi desenai pe piele flori si ea radea cu ochii închişi.

  Altă dată ploua şi voi eraţi desculţi în mijlocul pădurii.

       Îţi apărură vag în minte cateva poezii scrise pe hârtie ieftină. Nu înţelegeai ce scrie. Erau ude şi cerneala se scursese. Memoria nu te ajută mai departe.

     Mirosea a flori albastre şi tu dormeai la pieptul ei cald. Aţi dormit atat de mult încât atunci cand te-ai trezit era din nou primăvară – altă primăvară. Plantele crescuseră peste voi. Eraţi ca într-un mormânt de flori. Margarete, brânduşe, lalele sălbatice şi crini îşi găsiseră locul langă trupurile voastre reci.

    Te-ai ridicat şi ai putut vedea un fel de cerc lipsit de vegetaţie trasat în jurul vostru. Parcă ar fi dansat ielele. S-a ridicat şi ea şi aţi pornit împreună ascultând furtuna ce vă ajungea din urmă.

   Nu îţi poţi aminti cât aţi mers aşa, cu palmele încleştate în grădina aceea a Edenului. Timpul îşi pierdea încet clipa. Îţi aduci aminte de nişte porţi mari şi negre şi de un oraş ce se întindea în spatele lor. Voi stăteaţi şi priveaţi cerul cu palmele ridicate, simţeaţi ploaia cum vă mângâie pielea. Locuitorii v-au văzut: eraţi atât de palizi şi de reci încât v-au dus direct la spital. Aţi fost duşi în saloane diferite, cand v-au desparţit ai plâns ca un copil. Paturile erau albe, curate şi miroseau a lavandă; încăperea era la fel de albă, glacială şi veşnic nefamiliară.

   Erai atât de obosit. Auzeai ploaia cântându-ţi la geam şi ai adormit. Ai visat că eşti închis într-o cutie şi nu poţi ieşi, nici respira. Apoi ţi-ai dat seama că defapt cutia e trupul tău. Încerci să fugi, dar picioarele nu te ascultă. Vrei să ţipi, dar nu iese niciun sunet.

   Te-ai trezit şi ea era desculţă lângă patul tău. Erai aşa fericit, te simţeai risipit in delir.

  Când v-au dat drumul aţi pornit pe străzi. În oraşul acela ploua atât de mult încât nimeni nu îşi amintea culoarea cerului senin şi mirosul străzilor prăfuite. Nimeni nu făcea vreodată ceva ieşit din comun – aproape fiecare zi era la fel. Poate de aceea toată lumea era atât de interesată de voi.  Cât ai stat acolo ai auzit tot felul de zvonuri care de care mai ciudate.

  Unii spuneau că voi veţi readuce timpul în oraş. Parcă vezi ceasul mare din mijlocul aşezării ale cărui ace se învârteau haotic in toate părţile. Ai încercat să il repari la stăruinţele locuitorilor, dar nu ai putut face nimic.

   Alţii credeau că sunteţi umbre – rude ale ielelor şi nu vă priveau cu ochi buni. Spuneau că sunteţi blestemaţi şi că aduceţi cu voi nenorociri. Iar alţii îşi aminteau de doi tineri ce locuiseră cândva acolo. Fuseseră izgoniţi şi lăsaţi să moară la porţile oraşului. Se spune ca au avut suflete negre, erau nebuni. Se spune ca ei au furat timpul din oraş, de cand au fost goniţi plouă şi fiecare zi e la fel.

   Dar voi eraţi mai vii decât tot oraşul acela. Anii voştri erau tineri, iar sufletele voastre cântau şi auzeau vântul.

  Ce aţi fi putut voi face? Ce vină aţi putut avea voi?

  Acea ultimă zi ţi-o aminteşti perfect. Ce zi infinită… Oraşul era o cuşcă, un labirint nesfârşit unde sufletele, deşi împreună, nu se întâlneau nicicând. V-aţi văzut amândoi zdrenţele tinereţii sfâşiate şi v-aţi mirat. Apoi într-un vals nebun aţi fugit din oraş. Totul ardea, ceasul ardea, timpul ardea. O ultimă ploaie de primăvară a sărutat incet oraşul, apoi a fost scrum. Parcă un tunet din fundul pământului a înghiţit totul şi ploaia s-a oprit.

  Ai văzut străzi în flăcări, fum, ai auzit ţipete înabuşite. Nici măcar nu aţi încercat să salvaţi pe cineva. Simţeaţi că acesta trebuie să fie sfârşitul oraşului, iar locuitorii erau parte din el. Oricum eraţi neputincioşi în faţa flăcărilor.

  Aţi plecat departe şi nu v-aţi uitat înapoi. V-aţi curăţat pielea şi oasele şi mintea în adâncuri reci. Aţi stat cuminţi o eternitate îmbraţişaţi în apă şi în vânt.

 Image

 

 

 

Anunțuri

3 gânduri despre „Mormânt de flori

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s