Pierdut

 Bieţi nebuni fără cap aleargă disperaţi, cad în genunchi, îşi rup pielea si le curge sânge. Vor să alunge singurătatea. Fiara cea mai temută ce trăieşte în trupurile lor, hrănindu-se cu disperare şi lacrimi. Ar face orice, ar fugi oriunde, dar singurătatea vine după ei ca o umbră.

 Resemnarea mută îţi acoperă trupul ca o pătură imensă. Te înăbuşă. E atât de mare şi de grea. Nu te poţi mişca.

Erai imbătat cu eros şi nu te puteai mişca. Era o bătălie, un război. Tu erai victima şi tot tu erai şi ucigaşul.

Eşti închis într-o sală cu oglinzi, eşti un nebun ce mormaie minciuni şi adevăruri. Îi acuzi, îi blestemi, dar poate nu e vina lor. Dacă ai putea să dai pătura jos…

Eşti o cameră mică şi joasă cu pereţii strâmbi şi albaştri şi cu geamuri mari si înalte prin care intră lumina lunii în nopţile călduţe de mai. Îţi ascunzi pereţii strâmbi de ochii lumii şi îi admiri în secret, poate că ţie îţi plac.

Cerul era violet, atât de violet încât te dureau ochii când îl priveai şi totuşi nu-ţi puteai lua ochii de la el. Ai înălţat mainile spre soare şi ai fi putut jura că pătura disparuse.

Imagine

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s