Cine e Regele Stejar? E un fugar pe care l-am întâlnit acum multe primăveri. Avea seva in loc de sânge şi îi era teamă să prindă rădăcini.
Mă privea zilnic. Eu îl chemam tăcut, dar el nu venea. Îi era teamă de mine, de el însuşi, de rădăcini.
L-am văzut prima dată în mijlocul pădurii. Cânta cu păsările, râdea sub soare, îşi trăgea viaţa din rouă. A devenit zmeul meu. Avea sufletul de plumb şi mi-a furat cutia cu albastre flori de mai. Am dansat cu tălpile goale pe pămantul muribund. Am dansat pe o muzica doar de noi auzită, sonate venite parcă din centrul pământului.
Ochii lui mă urmează pretutindeni, doar ochii. Când mă priveşte nu pot să îi ascund nimic. Sunt rece, pură, ingheţată, pierdută pe pielea lui albă.
Îmi e teamă de lucruri concrete. Şi lui îi e, dar amândoi avem nevoie de ele. Suntem atat de diferiţi, dar totuşi la fel.
De ce nu putem să fim două picături de ploaie? Am cădea împreună până am deveni un întreg – un strop de ploaie impotriva tuturor.
Te-aş fi iubit cum iubeşte văntul crengile copacilor, dar sunt atât de obosită. Rege Stejar, o să prinzi cândva rădăcini, degeaba te temi. Poate nici nu o să doară. Bineînţeles, o parte din tine va muri, dar poate va fi partea pe care o urăşti cel mai mult. Cea care îţi chinuie somnul altfel liniştit şi îţi frânge inima în nopţile de vară.
O să devii o persoană mai bună. Rădăcinile te fac întreg, te ajută să îţi înalţi crengile aproape de cer.
Dar nopţile devin oricum din ce în ce mai reci. Vânturile din nord aduc frig pe pielea mea şi durere nemăsurată. Mă trezesc de multe ori într-o lume îngheţată. Mă trezesc în tăcere, îmi pot auzi sangele pulsând în venele albastre. De cand nu te-am mai văzut, Rege Stejar? De o luna? Un an? O mie de ani? Întoarce-te curând.
Mermaids 