Collapsing universe

Sunt blocată în oglinzi gigantice, sunt doar o reflecţie. Aud şoaptele mării, îmi povesteşte coşmarurile ei. Nu pot respira, nu mă pot mişca.

Fiu al iernii şi al stelelor, eşti prins în portalul propriei minţi. Nici tu nu poţi scăpa singur. Îţi amintiesti, tristeţe, ziua în care ne-am întâlnit? Mi-ai ars fiecare speranţă. Am stat ore în şir unul lângă altul şi ţi-am aşezat oasele în formă de om. Te-ai ridicat, ai fugit şi nu te-ai mai întors niciodată. Mi-ai creat o oglindă, acum parcă nu mai pot trăi fără ea.

Sfera vicioasă în care te-ai închis nu are ieşire. Va trebui să o spargi sau să trăieşti pe veci în ea. O să îţi închin un templu prăbuşit, distorsionat de gânduri impure. Un templu pe care nu o să-l vezi niciodată.

Ia-mi mâna şi strânge-o, sunt doar lumină efemeră.

Întregul universe a ţipat pentru ultima oară şi s-a prăbuşit peste ultimul om, ultima licarire de lumină.

tumblr_n7na8rJGSD1qis4hyo1_500

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s