Last of the wilds

Aceea a fost cea mai lungă noapte din an. Totul era tăcut în jur, întunericul înghiţise parcă întreg oraşul în ruină, plin cu locuitori aproape morţi, condmnaţi la o existenţă banală şi fără rost. În acea noapte S. a citit scrisoarea de sute de ori, de mii de ori. A citit-o până a memorat fiecare cuvânt, până fiecare literă i s-a imprimat pe trup, însemnându-i pielea pe veci. Apoi a ars-o. A privit-o devenind scrum şi a plâns. Nu îşi putea aduce aminte când a plâns ultima oară, se simţea de parcă nu o mai făcuse niciodată. Parcă obrajii lui au fost întotdeauna uscaţi şi aspri, fără alinare. Aşteptase în oraş ani la rândul. Plantele acoperiseră totul, timpul îşi pierduse esenţa, totul se mişca din ce în ce mai încet, parcă totul durea mai tare şi zorii veneau mai rar. Acum era sigur. Noaptea asta nu o să se mai termine. Timpul a îngheţat, numai era nimic de pierdut.
Când a luat ultima gură de aer a simţit că pentru prima dată a făcut ceea ce trebuie. El era ultimul. El trebuia să fie, altul nu mai era. Ultimul sălbatic, ultimul om viu, liber şi singur pentru eterninate. S-a scufundat în valuri albe până a rămas nemişcat şi tăcut. În sfârşit era linişte, nu mai putea suporta nicio clipă zgomotul acela infernal. S. nu putea înţelege oamenii. Erau atât de gălăgioşi. El încă din copilărie a încercat să vorbească cât mai puţin. Nu voia să trezească fluturii sau să rănească pe cineva. De fapt, mereu şi-a dorit să fie stejar. Spera că dacă nu se mişcă şi nu scoate niciun sunet natura îl va primi şi va putea privi şi înţelege spectacolul ei mut şi plin de zbucium. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată, nu era gata să prindă rădăcini.
Când a deschis ochii lumina era orbitoare, parcă o percepea cu toate simţurile. Simţea cum literele i se întăresc pe piele, nu se vor mai şterge niciodată. Îşi aminti când a văzut-o pentru prima dată, ar fi vrut să o ţină în braţe şi să îi arate unde doare cel mai tare. În acel moment a putut respira din nou. Parcă toată natura a înflorit pe pielea lui. Ce a mai rămas din el după atâtea nopţi fără somn, după ce moartea şi frica i-au urmărit fiecare pas nesigur, a inflorit într-o explozie. Se simţea de parcă s-ar fi trezit dintr-o amorţeală antică, parcă acum  a deschis ochii pentru prima dată.
În aer ezita un miros puternic de mentă şi flori sălbatice. În depărtare se auzeau elfii vorbind cu soarele şi pădurea. Când a privit cerul a rămas o clipă mut. Violet. Portocaliu. Păsări. Stele. Constelaţii întregi. De când s-a născut parcă timpul mergea invers. Parcă undeva la sfârşitul vieţii un eveniment ciudat a dat totul peste cap şi viața lui a luat o întorsătură neobişnuită. Parcă s-a născut cu amnezie şi nu îşi mai poate controla destinul.
Acum totul a redevenit la normal. De când  decis să se arunce în portal totul a devenit cum trebuie. Nu îşi poate da seama unde a ajuns, dar ştie cu certitudine că aici e locul lui. Aici plantele cresc incredibil de mult, timpul nu există, soarele nu apune, e veșnic primăvară. Aici o să cânte cu elfii, natura o să-l adore, iar stejarii îl vor primii în sfârşit. O va găsi aşteptându-l în iarbă, printre trandafiri.

tumblr_nfm0tq8iah1rub9fao2_r1_1280

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s