Sticlă

Inima-mi bate cu putere într-un colţ al camerei întunecate. Mirosul de cerneală şi de frunze putrezite îmi face stomacul să se răzvrătească. În jurul meu fotografiile arese pe margini danzeaza cu întunericul.
Doi ochi negri mă privesc din cel mai îndepărtat colţ. Doi ochi plini de moarte. Îi pot auzi respiraţia greoaie, o pot simţi aproape de mine.
Câteodată mă ridic. Câteodată ies la lumina, dar omul cu ochii negri mă urmăreşte peste tot.
Îl simt cum încearcă să îmi între în piele, îi simt inima bătând odată cu a mea.
El e mirosul dinaintea ploii, e un înger cu aripi negre, un serafim al întunericului.
În faţa lui mă simt de sticlă. Vede prin mine. Îmi ştie şi cel mai neînsemnat gând. Îmi trăieşte şi cele mai monotone clipe. Îmi cunoaşte fiecare secret.
Câteodată am impresia că vede prin ochii mei, că trăieşte prin sângele meu, că zboară cu aripile mele.
Îmi trimite gânduri scrise pe cenuşă. Nu vrea să ne despărţim niciodată. Nu mai vrea să fie singur. Nu mă lasă să ies afară, spune că oamenii sunt prea răi. Spune că sunt demoni ce se vor hrăni cu visele pe care el le cunoaşte atât de bine.
Totuşi ochii aceia negri mă privesc curioşi. Ce vor să afle de la mine? Ce gând le e necunoscut?
– Ia-mi ochii ca să mă vezi mai bine. Ia-mi sângele ca să mă cunoşti mai bine.
Dar el se pierde în tăcere. Nu îmi ia nimic. Pentru o clipă îi văd un zâmbet trist pe chip şi omul cu ochii negri continuă să mă privesca pentru totdeauna.